Vreau să trăiesc.

Am fost strânsă de gât și ridicată în aer.

Nu reușesc să dorm. De la 4 dimineața tresar din somn de parcă ceva foarte rău o să se întâmple. Retrăiesc mental niște lucruri, de sâmbătă seara, când s-a întâmplat să fiu scuipată și amenințată în centrul Iașului, în loc super aglomerat din Palas. De către fostul partener cu care am trei copii.

(Aceasta e o postare pe care am scris-o pe facebook ieri dimineață la 8.5 minute și a care generat un val de solidaritate)

Un episod extrem de violent pe care îl țin minte este acesta:

1. Eram în căminul social din Canta. Camera era foarte mică, locuiam la parter, copiii intrau și ieșeau din casă și adunau și alți copii din bloc. Le găteam bunătăți la cuptor, plăcinte sau gogoși la tigaie, clătite. Ce puteam și eu.

Așa că era la ușa mea un mușuroi de copii. Intrau și ieșeau ca un fir de furnici. Își luau bunătăți și ieșeau afară în grădina mică din fața camerei de cămin.

Ușa era deschisă, fostul a intrat direct în casă, printre copii. A început o ceartă teribilă pe motiv că nu mai doresc să mă împac cu el.

-Ai pe altcineva! De aia nu mă mai vrei! Sigur ai pe altcineva!

M-a împins în perete, mi-a pus mâna în gât și m-a ridicat pur și simplu în aer. Simțeam cum nu mai am picioarele pe pământ și asta mă șocase cel mai tare.

Mi-am zis: cum naiba se poate întâmpla așa ceva...

Mi-am văzut copiii lângă el, gemenii să fi avut 3 sau 4 ani și fiica vreo 7 ani.

I-am văzut disperați. Țipau îngroziți, îl trăgeau de pantaloni, de cămașă, îl loveau cu pumnii lor mici.

Țipetele lor au alertat tot blocul. Eu nu mai țin minte dacă am apucat să țip sau nu, dacă am mai avut voce. În mintea mea am țipat ca niciodată. În realitate nu știu dacă s-a întâmplat cu adevărat.

Îmi aduc aminte că îmi ieșeau ochii din cap. Nu aveam aer.

Au venit la ușă multe femei din bloc, pe care eu le mai ajutasem din puținul meu sau cu o vorbă bună.

Ușa era închisă de el, cu cheia.

Au ieșit niște țipete îngrozitoare.

-O omori, băi nebunule?! Îți lași copiii orfani de mamă?

Unele femei băteau cu pumnii și picioarele în ușa mea, să deschidă!

Mi-a dat drumul din mâini. Când am ajuns cu picioarele pe pământ, m-am aplecat în față și mă țineam de gât.

Mă durea gâtul, mă dureau ochii, tușeam și îmi venea să vomit. Îmi curgea salivă din gură, nu reușeam să înghit, nu puteam sta dreaptă (nu înțeleg de ce)

A fugit pentru că se adunase prea multă lume la ușă. Femeile au sărit cu gura, l-au făcut în toate felurile.

Copiii erau foarte foarte speriați.

Am fost la poliție, am depus plângere, nu au cerut martori. Eu nu știam legea pe atunci. El a spus polițiștilor că e doar o ceartă conjugală și nu dorește decât să aibă grijă de copii și de mine și că el mă iubește foarte mult!

Zicea că greșise cu jocurile de noroc și nu o să mai facă. Și în fapt, în nici un caz nu mă strânsese de gât, ci doar m-a împins puțin. Așa cum se întâmplă prin familii.

Eu aș fi exagerat și sunt doar supărată pe el cu jocurile de noroc.

Au trecut 14 ani de atunci. Vremurile erau alea în care unii polițiști se uitau la tine și mai nu îți ziceau direct: "altă abuzată! Dă-i drumul acasă și zi mersi că ești vie."

-Lasă plângerea, retrage-o. Lucrurile merg greu, nu ai martori. O să dureze mult. Îți zic direct:

-Ia-ți un bărbat care să te apere. Așa merg lucrurile! Ascultă de mine, am vazut multe. Așa se rezolvă. Semnează aici! Și uite: am vorbit eu cu el, o să se liniștească, a zis că nu mai face!

Și într-adevăr nu m-a mai strâns de gât.

2. Au trecut anii, m-am mutat în cartierul Metalurgie, într-un apartament cu o cameră, bucătărie mare, hol mărișor etc.

Copiii intrau și ieșeau din casă cu altă trupă de copii după ei și cu Pepa. Luau bunătăți de pe masă, tot ce găseau și împărțeau cu copiii cartierului.

Luau și carne gătită sau parizer, o umflau pe Pepa, cățelușa noastră, de ziceai că e însărcinată tot timpul sau pocnește. Și pe lângă ea pe toți câinii fără stăpân și toate mâțele.

Astfel încât câini și pisici, urcau la etajul doi, veneau la sursă direct, spre disperarea vecinilor și a mea, să o zic pe aia dreaptă!

Și deci fericiți de noua căsuță.

Eu măturam prin casă, eram în baie și voiam să spăl gresia și faianța.

A pândit când au ieșit copiii, a intrat în liniște în casă, a deschis ușa băii, a dat să mă ia în brațe, zicând că nu mai poate de dorul meu și nu poate trăi fără mine.

El este un om bun, să îl iert pentru ce a făcut cu mine în trecut. După ce am zis nu, a urmat:

Oricum nu mă mai ia nimeni, am trei copii și cât e el în viață, nu o să lase pe nimeni să mă atingă sau să fie cu mine.

L-am împins și i-am țipat să iasă afară.

A tras de mine, de rochie. M-a prins direct de piept. Cum prinzi un bărbat de piept și îi învârți cămașa în pumn, așa a făcut cu rochia mea, care era elastică.

Și cum m-a prins de piept, m-a împins puțin în spate și mi-a tras un pumn în frunte, aproape de tâmplă, razant, pentru că probabil ferisem capul. Altfel primeam pumnul direct în frunte.

Am amețit puternic! O durere cruntă în tot capul, dar mai ales în ochiul stâng. Nu mai vedeam clar.

M-am zbătut să scap din mâna încleștată cu care îmi ținea rochia.

Eram ținută exact ca un bărbat care urma să o încaseze golănește de la unul mai mare decât el de vreo 3 ori.

Și am încasat-o!

A urmat un pumn în piept! O durere cruntă! Încă un pumn în umăr, în mână și un pumn direct în gât!

Mi-am zis în gând: Doamne, mă omoară! O să mor ca o proastă aici, ucisă de un gunoi de om.

Am pus mâna pe mătura care avea coada de lemn și am dat cu o forță direct unde am nimerit!

I-am dat în cap, peste mâini șiînspate când a dat sa plece!

Și când dădeam, țipam cu atâta forță de răsuna tot blocul și cartierul.

A fugit, uimit ca nu am căzut de la lovituri. Buimăcit de țipetele mele și măturile care săreau pe spinarea lui. Ziceai că e coadă de mătură elastică.

Dar aici nu mai eram în căminul social Canta, unde femeile săreau una pentru cealaltă. Așa că nimeni nu a mai venit la ușă, decât copiii mei cu alți copii după ei.

Si deci aveam să aflu că aici, in blocurile sociale din Metalurgie, nu se bagă nimeni!

Unele femei o încasau în tăcere în casă, nu depuneau plângeri, își acceptau pumnii în cap, în spinare și ele și copiii lor. Aveam să aflu asta de la copiii mei care se împrieteniseră cu cei din scară și din bloc.

M-am dus la poliție. Am depus plângere pe care nu am mai retras-o! Polițistul nu mi-a dat nimic la mână.

La ieșire i-am cerut un număr de înregistrare, ceva, orice care să dovedească faptul că am fost acolo.

Mi-a dat o hârtiuță mică cu numele lui și data în care eram.

I-am cerut să pună o ștampilă ceva pe ea. S-a enervat și a luat o ștampilă și a trântit-o pe bucățica de hârtie.

M-am dus să îmi fac certificat medico-legal! Singură.

M-am împrumutat de bani, cu toată rușinea.

Nu aveam apă la mine, nu mâncasem, mă durea corpul, era extrem de cald.

Îmi bătea inima ca la iepure, de frică și rușine dacă nu îmi ajung banii.

În fața casieriței am început să spun Tatăl nostru!

-Te rog, Doamne, fă așa încât să îmi ajungă banii de certifcat și după aia mai văd eu. Și promit că dacă vreodată o să fiu bine, o să dau banii ăștia altei femei care o sa aibă nevoie.

Au trecut anii și exact așa am făcut. De asta am luat-o pe Ramona, femeia bolnavă din Canta, bătută cu cruzime cu parul, am adăpostit-o în casa mea, i-am făcut certicat medico-legal și am alertat o țară întreagă pentru ea.

Pentru că atunci când eu am încasat-o, nu a fost nimeni lângă mine, iar sentimentul de singurătate doare mai tare decât foamea, setea, căldura, lipsa banilor și toți pumnii încasați.

Mi-au numărat vânătăile, le-au măsurat cu o riglă. Rigla era rece. Eram întoarsă pe o parte și pe alta în timp ce primeam întrebări scurte, mai reci decât rigla.

Nu aveam voie să mă întind la povești. Holul era plin de femei bătute. Ochi umflați, vânătăi imense, picioare în gips.

Eu, cum ar veni eram fresh, mergeam pe picioare ...

Continuam să fiu învârtită de medic și nu înțelegeam de ce. M-a verificat în cap, centimetru cu centimetru. M-a palpat în cap și nu înțelegeam ce caută.

M-a rugat să ridic rochia care era lungă până în pământ. Mi s-a făcut rușine!

Eu îi ziceam că m-a lovit doar în frunte, în piept, în umăr și era vizibil, medicul voia să verifice tot corpul. Insista să ridic rochia.

Astfel a descoperit o vânătaie pe picior, una pe șold, una în spate. A notat tot.

M-am dus singură în tribunal. Am luat toate actele cum că lucrez, toate diplomele de la școală ale copiilor, actul de la casa socială unde locuiam.

Mă amenințase că îmi ia copiii, că mă face să înnebunesc, mă face să ajung în stradă și va avea grijă să scrie la toată lumea din lista mea de Facebook lucruri extrem de urâte despre mine, cum că sunt de fapt o prostituată și în caz de cer ajutor, nimeni să nu o facă.

Avea doi avocați care l-au prezentat ca fiind un Sfânt. Un om extraordinar de bun care are grijă de copii, care mă iubește, care niciodată nu m-ar atinge nici cu o floare. Au fost doar certuri, nimic mai mult.

Eu nu aveam avocat. Am vorbit singură, cu tot sufletul. Când vorbeam parcă nu aveam aer, simțeam o mână direct în gâtul meu, simțeam înțepături în cap, în ochi, aveam senzația că nu am aer, aveam palpitații puternice care urcau din piept direct în gât și îmi sugrumau vocea.

Am adus un dosar întreg, de nu îl puteam ține in brațe. Îl țineam la piept cu ambele mâini.

Erau o groază de foi cu dovezi despre cine sunt:

-am studiat la facultatea de psihologie de la universitatea Cuza (mai aveam două examene și licența de susținut)

-am adunat fiecare știre despre mine și lupta pentru drepturile oamenilor din căminul Canta.

(Nu mai țin minte dacă s-a scris pe atunci reportajul din Recorder în care am apărut sau nu...)

A fost rândul meu să vorbesc. Vorbeam dar cred că de fapt șopteam. Am dus și hârtiuța de la polițist. Am auzit:

-Ce-i asta!? Unde e plângerea de la poliție!

-Nu știu! Atât mi-a dat!

Tremuram și încercam să îmi controlez corpul. (După proces m-a sunat polițistul și m-a certat că am dus hârtia la tribunal, ce am avut în cap...)

Vorbeam...

-Mai tare! Nu se aude nimic! Judecatoarea a ridicat tonul!

A repetat:

-Spuneți mai tare! Păi ori vorbiți ori ce facem aici??

Am spus mai tare! Am obținut primul meu ordin de protecție pe 6 luni! Am obținut încredințarea copiilor!

Am spus tare de tot, absolut tot și o frază care a zguduit toată sala:

-Doamna judecătoare! Nimeni nu mă poate obliga să fiu cu el! Nici o lege din lumea asta nu mă poate obliga să fiu cu el! Nici măcar Dumnezeu!

Și prefer mai bine să mor, decât asta!

(nu știam că se spune onorată instanță)

Am spus cu o forță de care nu am crezut că sunt capabilă!

Cum spun acum, aici, să se audă peste tot unde e posibil!

Vreau să se audă în toată țara și să treacă granița tot ce scriu eu aici.

Sunt de acord să vorbesc cu publicații serioase despre întâmplările prin care am trecut! Și ce a făcut legea, unde s-a oprit și m-a lăsat singură.

VREAU SĂ SE AUDĂ CLAR RĂSPICAT ȘI PÂNĂ SUS TARE DE TOT:

VREAU SĂ TRĂIESC!

SĂ SE AUDĂ PÂNĂ LA DUMNEZEU ȘI ÎNAPOI! PÂNĂ LA OAMENII CARE AU PUTERE DE A SCHIMBA LEGI ȘI A NE FACE DREPTATE!

Dacă mă auziți, dați-mi un semn și nu mă lăsați singură!

Am înțeles că își pune un avocat care să anuleze ordinul de protecție pus recent, pe 3 luni de zile, pentru că m-a scuipat, amenințat și umilit într-o mulțime de oameni.

Vreau un avocat care să meargă să ia imaginile de la Palas. Mie nu mi-au dat voie nici să le văd, dacă nu le cere poliția sau avocatul.

Vreau un avocat care să caute fiecare plângere făcută de mine la secțiile de poliție din Iași, poate or mai fi în vreo arhivă. Certificatul medico-legal și fiecare apel la 112.

Acum, când sunt în viață!

Scriu postarea asta de la 4 jumătate dimineața și mi-au tremurat mâinile și corpul când am scris toate acestea.

E ora 7.59 și vreau să apăs butonul postează.

S-a făcut ora 8 fix.

Îmi bate inima ca unui iepure.

Curaj, Oana!

E ora 8 și 1 minut!

E 8 și 3 minute!

E 8 și 4 minute!

Postează odată!

8.05!

Postat!